Final


Ți-am părăsit apartamentul și viața plângând. Am coborât scările gri și urâte înghițindu-mi ultimele lacrimi și am sperat să mă chemi înapoi. Am auzit doar ușa trântindu-se în urma mea.
Am jurat că n-am să mă uit înapoi și n-am să mă întorc niciodată. Am parcurs câțiva pași și am vrut să mă întorc dar am mers înainte, mândră, știind că s-a sfârșit.
M-am oprit la jumătatea dintre tine și nimic și-am stat acolo câteva minute, ascultând pașii din spatele meu. Erau ai tăi, veneau spre mine și imi imaginam cum brațele tale mă înconjoară și-mi șoptești că mă iubești. Simțeam cum inima îmi urcă ușor spre gât și încep să mă topesc. Iți simțeam mirosul în nări și căldura corpului tău cum mă învăluie asemenea unui fluviu năpădind flămând uscatul. Te iubeam și mă iubeai și-aveam să trecem și peste asta.
Pașii s-au îndepărtat, sunetul lor a devenit din ce în ce mai înfundat iar când m-am întors eram doar eu și luminile îmbacsite ale orașului. 
Tu nu erai.
Rămâseseși singur în același  pat în care odinioară ne iubeam.
Am pornit hotărâtă spre nimicul ce urma după tine.


De data asta eu te părăsisem.

 Definitiv.


Comments

  1. Bine scris.
    In mod sigur insa, in spatele vorbelor mestesugite, se ascunde o realitate exacta, precisa ca un bisturiu.
    O realitate care bate filmul pe care ni-l cream uneori in minte din dorinta de a nu trai cu povara de a fi provocat in foarte mare masura sfarsitul.
    Si nu, nimicul de dupa scari nu dureaza.
    Rezervorul viselor, al sentimentelor, cere sa fie umplut cu o frecventa ciclica.
    Perpetuarea speciei este mai puternica decat orice sentiment.
    E inscrisa in ADN-ul nostru.
    Fairwell.

    ReplyDelete

Post a Comment

Popular Posts